Bine ati venit in paginile religie. org!
Deocamdata acest domeniu va fi dezvoltat doar sub forma unui blog iar tematica sa va fi subsumata ratiunilor inimii: “Fericiti ce curati cu inima ca aceia vor vedea pe Dumnezeu!’
Prin aceste cuvinte Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne arata principala cale a cunoasterii, a vederii! Nu poti cunoaste adevarul atata timp cat natura iti este alterata. Poti incerca, poti inainta pe drum, dar nu poti zari tinta, capatul drumului, cata vreme ai ochii “carpiti” de somnul pacatului.
Bine ati venit!
February 24th, 2010De la “saracia cu duhul”la “lepadarea de sine”
March 8th, 2010
„Zis-a Domnul: cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si mantuiasca sufletul sau il va pierde; dar cine isi va pierde sufletul Sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va mantui. Si ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau? Iar de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in acest neam desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni in slava Tatalui Sau, cu sfintii ingeri. Apoi a zis catre ei: adevarat va spun voua ca sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind cu putere.“
Mesajul acestui text evanghelic a fost si este indelung dezbatut si talcuit . Sunt ridicate aici probleme esentiale si existentiale. Sunt definite calea, adevarul si viata, intrebarile cele mai importante ale existentei umane. Consider, insa, ca trebuie luata in discutie, in plus, aici si o veche marota a activistilor comunisti, ideea ca “saracia cu duhul”ar fi echivalenta cu prostia. Textul de fata ne arata foarte clar ca intre cuvantarea cunoscuta ca “Predica de pe munte” si si textul evangheliei citite in duminica a treia din Postul mare este o legatura explicita. Saracia cu duhul inseamna lepadare de sine, smerenie, constiinta propriilor limite iar asta nu are nimic de a face cu lipsa intelepciunii ci dimpotriva.
Arta cusutului cu ata alba sau informatia de tip “second hand”
March 8th, 2010
Tot mai des si in tot mai multe domenii, apare tendinta neghioaba de a ne multumi cu produse de mana a doua. Si asta chiar si acolo unde nu ne-ar costa nimic în plus sa pretindem ceva de calitate. Spre exemplu: informatia! De fapt, informatia si dezbaterea ei, adica aia în care cativa indivizi vin sa ne explice ce si cum. Ei bine, aici începe “arta cusutului cu ata alba”. De aici lipseste rusinea si bunul simt. Ce conteaza ca se dau interpretari “alaturea cu drumul”, ca ridicolul este prezent la tot pasul, se comenteaza cu spor mizându-se fie pe neatentia auditoriului fie pe lipsa sa de informare.
Exista, oare, vreo instanta lumeasca în stare sa pedepseasca aceasta “arta” ?
Te-am vazut cand erai sub smochin
March 1st, 2010Movie
“In vremea aceea a vrut Iisus sa mearga in Galileea si a gasit pe Filip si i-a zis: vino dupa Mine. ?i Filip era din Betsaida din orasul lui Andrei si al lui Petru. Filip a gasit pe Natanail si i-a zis: am gasit pe Acela despre Care a scris Moise in Lege si au scris proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Iar Natanail i-a zis: Din Nazaret poate sa fie ceva bun? ?i Filip i-a raspuns: vino si vezi. Iisus a vazut pe Natanail venind catre Dansul si a zis despre el: iata cu adevarat israelitean in care nu este viclesug! Natanail L-a intrebat: De unde ma cunosti? Iar Iisus, raspunzand, i-a zis: mai inainte ca Filip sa te cheme, te-am vazut cand erai sub smochin. Raspunsu-a Natanail si I-a zis: Rabi, Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Tu esti Imparatul lui Israel. Raspuns-a Iisus si i-a zis: Pentru ca ti-am spus ca te-am vazut sub smochin, crezi? Mai mari decat acestea vei vedea. Apoi i-a zis: adevarat, adevarat va spun ca de acum veti vedea cerul deschizandu-se si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si pogorandu-se peste Fiul Omului”Ioan 1, 43-51
Doua feluri de vedere sunt cuprinse in aceasta pericopa evanghelica: vederea omeneasca, cercetatoare si nesigura si vederea dumnezeeasca. Vederea dumnezeeasca este convingatoare si coplesitoare. Nu te poti ascunde de ea: “mai inainte ca Filip sa te cheme, te-am vazut cand erai sub smochin.”
Ce a facut Natanael sub smochin nu ni se spune. Daca ar fi sa ne luam dupa limbajul rabinic ar insemna ca el se afla la rugaciune, la meditatie. Cugeta, poate, la venirea lui Mesia. De aici si raspunsul sau usor contrariat: “Din Nazaret poate sa fie ceva bun?” Se poate, pe de alta parte, ca Natanael sa fi fost la vreo adunare a zelotilor, tinuta undeva sub vreun smochin. Faptul ca Iisus a cunoscut acest fapt tainic ar fi putut sa-l faca sa-si marturiseasca credinta si admiratia fata de calitatile Sale profetice. In tot cazul, dincolo de explicatiile de conjunctura, esentiala este ideea ca nu te poti ascunde de privirile lui Dumnezeu. El te vede chiar si prin proprii tai ochi, prin propria-ti constiinta. Aceasta vedere te obliga la exclamarea adevarului. Aceasta vedere te obliga sa te rusinezi de raul pe care l-ai facut sau ai putea sa-l faci. Aceasta vedere, mai presus de toate, insa, iti deschide privelistea raiului: “Adevarat, adevarat va spun ca de acum veti vedea cerul deschizandu-se si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si pogorandu-se peste Fiul Omului!”
Despre privatizarea informatiei
February 25th, 2010Cateva cuvinte despre “privatizarea informatiei” sau “despre cum presa isi accepta cu resemnare botnita”
Am primit cu entuziasm primele roade ale libertatii presei de dupa 1989. In ciuda reflexelor comuniste, multi ziaristi au inceput sa creada cu tarie in dreptul la libera informare. Gaseai, daca erai cu adevarat interesat, pagini remarcabile. Invatam democratia in ciuda opozitiei neocomuniste. Incet – incet, anumite institutii de presa si-au castigat credibilitate si onorabilitate. Setea de informatie era atat de mare incat, prin rentabilitate, elibera patronatul de presiunile poltitice.
Ce avem astazi?
Presa aservita economic si politic, presa aservita ratingului cu orice pret. Se fac campanii de presa impotriva institutiilor de stat, asupra grupurilor de orice fel, dar cel mai grav este ca se fac chiar impotriva persoanelor. Nu de putine ori, televiziunile de stiri, in lipsa de evenimente cu adevarat importante, se concentreaza asupra cate unui individ care, cine stie din ce pricini, a ajuns in “vizorul presei”. Persoana respectiva este “tocata” pana la desfiintare sub toate aspectele. I se rascoleste viata cu nerusinare in virtutea unei asa zise anchete jurnalistice. Daca in cazul institutiilor, acestea au mijloacele necesare sa reactioneze, chiar sa contraatace, ce poate face individul singur?
Ce putem avea maine?
Doamne fereste! Vor mai putea functiona acele mecanisme de autoreglare, acele mecanisme ale concurentei care sa ofere si celuilalt posibilitatea de a se exprima echitabil? Vom fi obligati sa ne informam si de acum inainte in parametri electorali? Va exista de a cum inainte o campanie electorala continua? Vor fi ziaristii, si de acum inainte, obligati sa serveasca interesele economice si politice ale patronului?
Care ar fi solutia sau raspunsul?
Daca cumva stiti, as vrea sa aflu si eu!
Binele si iluzia binelui
February 25th, 2010
Plina de farmec si bogata in sensuri, pilda Fiului risipitor fascineaza si da aripi sufletului doritor de cuvantul lui Dumnezeu. Privind-o cu ochii copilului ni se dezvaluie un frumos exemplu de intoarcere si indreptare. Treptat, insa, crescand trupeste si duhovniceste, se adauga valente si probleme noi si ni se ofera noi raspunsuri. Am putea spune, si putem spune, pe drept cuvant, ca este inepuizabila. Forta ei vine din ratiunea divina a Logosului intrupat si bogatia de sensuri din cunoasterea deplina a sufletului uman. Nici o minte omeneasca n-ar fi putut, in cuvinte aparent simple, sa faca sa rodeasca o atat de puternica chemare, un atat de lamuritor indemn si o atat de puternica fresca a zbuciumatei existente a omului.
Exista in viata noastra momente in care, aflati dupa parerea noastra situati in bine, ii vedem pe ceilalti de undeva de sus. De acolo de sus, iesiti brusc din ale noastre, suntem izbiti si nu intelegem, sau poate nu vrem, sau poate nu mai putem sa-i intelegem pe ceilalti.
Exista, de asemenea, si alte momente in care ne simtim tarati,constient sau nu, in dezordine spirituala. Nu stim si nu vedem unde si cum sa ne indreptam dar, cateodata, cand totul pare iremediabil pierdut, zarim “lumina, iesim din debusolare, ne scuturam si incepem sa vedem ce este de fapt viata, adevarata viata.
Am folosit acest preambul cu scopul de a ilustra doua stari sufletesti, doua atitudini si doua solutii : pe de o parte, cel care dibuie, cade si se ridica dar intuieste drumul ; pe de alta, cel care se crede la capatul drumului si de aceea nu mai inainteaza.
“Un om avea doi fii. Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau:Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere.”
Observam aici dorinta fiului de a-si primi partea de avere. Avea intregul dar si-a dorit partea, partea lui. De fapt nu stia ce cere sau daca stia stia gresit. Se regaseste aici alegerea unei cai ce ne duce cu gandul la cele doua surori: Maria si Marta . . . .”Maria, insa, partea cea buna si-a ales care nu se va lua de la ea.”
“Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea ,traind in desfranari.”
In scurt timp (“ nu dupa multe zile “) , fara sa ezite, deci fara sa cumpaneasca, isi aduna averea. Exista in aceasta adunare a averii o stranie senzatie: aduna febril totul, isi rostuieste absurd in gand fiecare lucru dar tocmai acest fapt da senzatia risipirii, a lipsei de pret pe care o da bunurilor sale. Il vedem pe tanarul nostru plecand, dar nu oriunde ci intr-o tara indepartata, cat mai departe de ochii tatalui. Starea de pacat care il inunda il face sa se grabeasca. Fuge de constiinta sa, de rusine, de dragostea tatalui, de linistea caminului. E tanar si vrea sa traiasca.Vrea sa-si traiasca viata caci nu simte ca traieste decat biciuindu-se. Doreste senzatii tari. E asemenea unui muribund care se ciupeste pentru a se incredinta ca traieste. Pleaca de fapt intr-o alta lume unde nu are ce cauta nimic din casa lui. Isi va gasi alte ocupatii, alti prieteni, va trai dupa placul lui.
Ajuns unde voia se prabuseste din pacat in patima. Orgolios in generozitatea sa ofera totul fara a primi nimic. Departe de real, de lumea tatalui sau, isi pierde busola. Prietenii ca si patimile il strang ca intr-un cleste. Este slab si nu poate sa se rupa, risipeste totul si ramane gol. Gol fizic dar si moral.
„Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea si el a inceput sa duca lipsa.’’ De fapt inca nu stia ce-i lipseste!
“Si ducandu-se, s-a alipit de unul din locuitorii acelei tari si acesta la trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii.’’
Rob al patimilor se alipeste de acea lume. Se face una cu raul. Ce altceva putea reprezenta acel om care crestea porci decat o lume in afara legii. Pentru evrei porcul era un animal necurat si cresterea lui nu avea nici un sens decat acela, poate, al faradelegii.
“Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele ce le mancau porcii, insa, nimeni nu-i dadea.’’
Apare aici pacatul invaluit in bine. Roscovele,cu gust dulce la inceput, nu-i trezesc decat amaraciunea, amaraciunea pe care a simtit-o Adam cand a gustat din fructul oprit. Nu tot ce pare frumos si imbietor este si bun. Exista o anumita taina a raului, greu de explicat rational. I-a framantat mult timp pe filozofi. Ii framanta si astazi. Aceasta taina a descoperit-o tanarul nostru: rolul pedagogic al raului si al suferintei.
“Dar venindu-si intru sine a zis: cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame.’’
Staruind asupra cuvintelor de mai sus ni se descopera o alta taina. Fiul isi vine intru sine: devine, adica, din nou om. Regaseste calea, se ridica din noroi si se recunoaste din nou ca fiu al tatalui sau. Nu mai e chip sa traiasca altfel decat dupa chipul tatalui sau, dupa chipul lui Dumnezeu care era in el dar pe care abia acum il recumnoaste.
“Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata am gresit la cer si inaintea ta. Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai. Si sculandu-se a venit la tatal sau.’’
Pe cat de grabnica i-a fost caderea tot asa i-a fost si ridicarea. Isi invinge rusinea: ”Fa-ma ca pe unul din argatii tai.’’ Biruieste smerenia: ”nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau.’’ Acum este reintrodus in parabola tatal care, de fapt, a fost tot timpul prezent.
“Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila de el si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat.’’
Spuneam ca tatal a fost tot timpul prezent. Nici nu putea fi altfel! L-a vazut de departe, ceea ce inseamna ca il astepta. N-a trecut nici o zi de la plecarea fiului fara ca tatal sa nu fi scrutat zarile pe drumul plecarii fiului.Va fi tresarit poate la fiecare drumet zarit in departare dar nu si-a pierdut nadejdea. Gandul ii era cu fiul plecat si odihna nu a cunoscut pana ce nu l-a vazut intors.
“Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui.’’
Asa il primeste tatal pe fiul cel ratacit. Ii daruiesta haina cea dintai si nu oricum ci “degraba’’. In felul acesta se face o intoarcere la starea de curatenie, de nepatimire, la starea cea dintai. Inelul este semnul reintegrarii in familie si al legaturii de nezdruncinat cu tatal sau iar incaltamintea – scut impotriva muscaturilor celui rau. Mai mult tatal porunceste sa se faca ospat mare:
“Si aduceti vitelul cel ingrasat si-l injunghiati si, mancand sa ne veselim; caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.’’
Junghierea vitelului cel ingrasat ne arata importanta pe care o da evenimentului caci vitelul fusese pastrat tocmai pentru acest prilej.
Intra in scena acum fratele:
“Iar fiul cel mare era la tarina. Si cand a venit si s-a apropiat, a auzit cantece si jocuri.’’
El vine de la munca, de la ascultarea tatalui sau. Privindu-l mai de aproape il vedem : tipul omului conformist, de neinsufletit, omul rutinei. El nici nu creste nici nu scade, are doar iluzia cresterii. De fapt el „creste’’ doar prin scaderile fratelui sau. Cantecele de veselie din casa tatalui sau il uimesc. Stia ca de la plecarea fratelui casa tatalui sau nu a mai cunoscut veselia. Si, totusi, parca avea o presimtire. Nu mai are rabdare sa ajunga acasa si intreaba un servitor. Vestea nu i se pare buna, ba chiar il supara:
“Si el s-a maniat si nu voia sa intre; dar tatal lui, iesind, il ruga.’’
Vorbele ii suna aspru:
“Iata de atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care si-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat.’’
Gandul nu ii era de loc la indreptarea fratelui, deci nu suferise pentru caderea lui. Ba, mai mult, aceasta intoarcere parca ii rapise ceva. Acum i-a zburat valul de pe fata. Vorbind despre cel intors nu-i mai spune frate. ”Fiul tau acesta…’’ spunea el. Nu-si dadea seama nefericitul ca nenumindu-l frate isi renega propria calitate de fiu.
Tatal cauta sa il lamureasca. Nu trebuia sa ceara nimic, totul era al lui. Putea sa se bucure cu prietenii daca ii avea si putea. Se pare, insa, ca pana atunci si poate nici atunci n-a simtit dorinta de a se bucura cu cineva.
“Fiule tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuie insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.’’
Evident ca analiza facuta fratelui nu este si nu trebuie privita ca o pledoarie pentru cadere. De fapt, fratele fiului risipitor nu are consistenta spirituala. Parabola nici macar nu ne mai spune ce atitudine a abordat in cele din urma.
Cu toate aceste existenta sa in parabola este absolut necesara macar ca si element de contrast; ca o modalitate de punere in valoare a trezirii si a intoarcerii ca si a altui fel de a privi trezirea si intoarcerea.
Zaheu
February 25th, 2010In vre
mea aceea, trecea Iisus prin Ierihon. si iata, un om, anume Zaheu; si acesta era mai-marele vamesilor si era bogat. si cauta sa-L vada pe Iisus cine este, dar nu putea de norod, ca era mic de stat. si, alergand inainte, s-a suit intr-un dud, ca sa-L vada pe El, ca pe acolo avea sa treaca. si daca a venit la locul acela, cautand Iisus, l-a vazut pe dansul si i-a zis lui: Zahee, grabeste de te coboara, ca astazi in casa ta Mi se cade sa fiu. si, grabindu-se, s-a coborat si L-a primit pe Dansul, bucurandu-se. si, vazand, toti carteau, zicand: La un om pacatos a intrat sa gazduiasca. Iar Zaheu, stand, a zis catre Domnul: Iata, jumatate din avutia mea, Doamne, o dau saracilor si, de am napastuit pe cineva cu ceva, intorc inapoi impatrit! si a zis catre el Iisus: Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, pentru ca si acesta fiul lui Avraam este. Ca a venit Fiul Omului sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut. (Luca 19, 1-10)
Trebuie sa meditam la etapele indreptarii lui Zaheu, de la cautarea Mantuitorului, la aflarea Acestuia.
Intre cele doua repere este solutia data de Mantuitorul: “Cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide!”
Zaheu n-a avut teama de ridicol, s-a suit in pom, o lectie importanta pentru fiecare dintre noi, pentru orgoliul nostru.
Despre recunostinta – Duminica celor 10 leprosi
February 25th, 2010
Iar pe cand Iisus mergea spre Ierusalim si trecea prin mijlocul Samariei si al Galileii, Intrand intr-un sat, L-au intampinat zece leprosi care stateau departe, Si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi! Si vazandu-i, El le-a zis: Duceti-va si va aratati preotilor. Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit. Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas mare slavind pe Dumnezeu. Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean. Si raspunzand, Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam? Si i-a zis: Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mantuit.
Lepra o boala cumplita, o boala care inca si astazi ii izoleaza pe oameni. Exista insa o boala si mai grava, nerecunostinta, iar pilda de mai sus este graitoare. O talcuire interesanta a acestei intamplari exemplare o da Parintele Galeriu:
Lepra era pe vremea aceea una din cele mai teribile patimiri – boala cumplita care desfigureaza cu oribile plagi si sapaturi adanci pe fata sarmanului trup sau care il mutileaza disclocandu-i si smulgand din el bucati. Iar chinul consta atat in ruina trupului cat si in lepadarea, izolarea bolnavilor departe de semenii lor. Erau socotiti ca niste „morti vii”. Cand s-ar fi apropiat cineva de vreun lepros trebuia sa anunte si sa strige napasta: „necurat, necurat”.
Cei zece din Evanghelie Îl vad pe Iisus. Mantuitorul ii cauta; nu se fereste, se indreapta spre ei. Rugaciunea lor: Iisuse, Învatatorule, fie-?i mila de noi! (Luca XVII, 13) descoperea ca ei recunosc puterea lui Iisus mai presus de orice putere omeneasca si recunosc totodata mila Lui. Altfel, puterea fara mila, fara iubire, cui poate servi? – Decat unui eu orgolios si tiran. Iisus le impartaseste tainic harul vindecarii, dar vadit le spune: Mergeti si va aratati preotilor (Luca XVII, 14). Iar preotii erau randuiti dupa lege sa dea marturie si pentru ivirea bolii si pentru vindecarea ei. – Pe cale, ei s-au vindecat.
Unul dintre ei insa, in bucuria negraita a vindecarii, se intoarce la Hristos. Îl slaveste cu glas mare pe Dumnezeu, cade cu fata la pamant si Îi multumeste. Iar Sfanta Evanghelie ne spune ca acela era samarinean (vs. 16). Recunostinta acestui strain fata de Hristos dezvaluia ucenicilor o speranta in viitoarea marturisire a Evangheliei.
Iisus il intreaba: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-au aflat sa sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam? (vs. 18) Trupeste, s-au vindecat toti. Dar sufleteste? Cei noua raman inca bolnavi. S-au dus in lume uitand de vindecatorul lor.
Cei noua unde sunt? – Aceste cuvinte ale Mantuitorului dezvaluie o tristete divina fata de sfanta virtute a recunostintei. Dar, prin cuvintele Evangheliei Domnului: nu s-a gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam, suntem chemati sa privim la adevarata intelegere a recunostintei. Nu exista recunostinta fara cunostinta. Domnul muta astfel si duce gandul, cugetarea in profunzime: de la fapta binefacatoare la recunoasterea Autorului ei – Dumnezeu; de la planul moral – prin recunoasterea unei binefaceri primite, la cel spiritual, de re-cunoastere a Binelui, izvor dumnezeiesc al vietii; altfel spus, de la darul primit de la „Parintele luminilor” de la care vine „toata darea cea buna”. ?i mai trebuie observat ca insasi particula re- pusa inainte – re-cunostinta – duce gandul tot la o intelegere bogata si adanca. Bunaoara, cuvinte ca: a reface, a reunifica, a rezidi, a restaura, inseamna si revenirea la baza, la un proiect sau tipar originar. Înseamna, in ce priveste pe om, redescoperirea inceputului, a originii si vointei Ziditorului cu privire la noi, la lume. Acest inteles il are si cuvantul revelatie: a scoate, a da la o parte valul descoperindu-ne gandul si cuvantul lui Dumnezeu; inseamna chiar reinnoire, recreare a omului si a lumii, ceea ce a facut Dumnezeu prin Întruparea Fiului Sau de la Duhul Sfant si din Fecioara in jertfa si Învierea Sa. – Atunci recunostinta ca re-cunoastere ne duce temeinic cu gandul la cunoasterea noastra a originii, a radacinii noastre haric dumnezeiesti, intrucat suntem ziditi dupa chipul lui Dumnezeu si meniti unei nesfarsite asemanari cu El. De aceea, in recunostinta, Îl recunosc si pe Dumnezeu ca Ziditorul si Mantuitorul meu, dar ma recunosc si pe mine in aceasta obarsie a mea, recunoasterea devenind lumina a inceputului in care ma vad rasarind din voia divina, din adevarul divin care da neincetat libertate faptelor mele si zborului meu ziditor dupa Chipul Celui infinit bun.
Recunostinta mea reaseaza spiritual in ordinea nestricata, nepervertita a armoniei divine. Iar daca cu greu gasim, mai ales astazi, recunostinta in acest sens profund pentru oameni, cat de revelatoare ne apar asemenea acte la bietele vietuitoare necuvantatoare. Din viata Cuviosului Gherasim de la Iordan cunoastem ca, umbland el prin pustie, l-a intampinat un leu bolnav care-i arata piciorul in care-i intrase un ghimpe mare. Cu piciorul umflat, leul se uita spre staret, cu ochii blanzi si chip smerit, rugand vindecare. Iar staretul, vazandu-i suferinta a sezut si, luand piciorul fiarei, a scos spinul, i-a curatit rana si a bandajat-o cu un petic din straiele lui si i-a dat drumul. Dupa vindecare, leul s-a intors si nu l-a mai parasit pe staret, ci ca un ucenic umbla dupa dansul, incat se mira staretul de recunostinta cea buna a fiarei. Iar cand s-a savarsit cuviosul, mergand catre Domnul, leul n-a mai voit sa primeasca hrana si lovindu-se cu capul la mormantul staretului s-a savarsit. – Îngaduit sa ne fie sa sa reproducem un fapt asemanator petrecut la noi in muntii Neamtului: la stana unei manastiri mugea intr-o noapte un urs, la usa colibei. Un calugar-cioban, neinfricat, crapa putin usa, ai ursul introduce laba in care intrase o aschie. Calugarul scoate aschia si fiara se linisteste. Catre zori, monahii aud un zgomot la usa. Spre uimirea lor, gasesc dimineata un stup de albine. Era recunostinta ursului. Nu descoperim noi in asemenea fapte tocmai la necuvantatoare restaurarea armoniei originare a starii paradisiace din Gradina Edenului pe care Dumnezeu a dat-o omului sa o lucreze si sa o pazeasca (Facere II, 15) in curatia, in puritatea iubirii si luminii divine. În acest sens, Sfantul Vasile cel Mare spune ca toate fapturile lumii sunt unite intre ele prin sympatheia , adica reciproca participare a uneia la suferinta sau bucuria celeilalte. O asemenea recunostinta cerea Iisus de la toti cei zece leprosi, recunostinta care suia si devenea slava, preamarire a lui Dumnezeu. Nu slava in inteles lingusitor si desert prin care coplesesc unii pe mai marii lor. Asemenea desertaciuni nu sunt dupa voia Lui: Slava de la oameni nu primesc (Ioan V, 41). Slava de care te slaveste Mantuitorul inseamna inaltarea noastra la adevarata slava divina, care ne ridica din cele de jos, ne rapeste mintea si inima in uimire si ne transfigureaza ca pe ucenici pe Tabor, ne face partasi slavei dumnezeiesti precum zice Mantuitorul in rugaciunea catre Tatal: Slava pe care Tu mi-ai dat-o le-am dat-o lor (Ioan XVII, 22).
De lipsirea unei asemenea impartasiri prin nerecunostinta e mahnit Mantuitorul cind spune: Dar cei noua unde sunt? – cuvant tragic pe care ni-l rosteste si noua astazi. Unde suntem noi? În ce stare ne aflam noi? Ne-a curatit si simtim cum ne curata Dumnezeu de lepra bolilor veacului: totalitarism, materialism, ateism, necredinta. Suntem noi recunoscatori Lui si tuturor binefacatorilor pentru ca intr-adevar sufletele noastre sa se lumineze, sa se vindece, sa ne recunoastem conditia noastra divino-umana? Din experienta duhovniceasca Sfantul Marcu Ascetul spune ca trei sunt uriasii care ucid sufletul: uitarea, nestiinta (ignoranta) si trandavia – lenea, mai ales cea duhovniceasca. Sa ne fereasca Dumnezeu de asemenea fiare diavolesti ucigatoare! Mai ales sa nu uitam si sa nu ne lenevim in recunostinta si cunostinta noastra tot mai adanca – dupa atata instrainare si cadere – si sa ne reintoarcem la Dumnezeu, Ziditorul, Mantuitorul si Purtatorul de grija al vietii si al neamului nostru. Iar prin aceasta recunostinta sa ne recunoastem pe noi insine in statutul si conditia noastra originara de a fi si a deveni mareu chip si asemanare a lui Dumnezeu, asa cum ni s-a descoperit in Iisus Hristos, Domnul nostru. A fi chip si asemanare divina constituie firea, originea, normalitatea, definitia, sanatatea noastra. Sa nu uitam sa fim recunoscatori fata de toti binefacatorii nostri, parintii si fratii nostri, invatatori, duhovnici, rugatori, mosii si stramosii nostri – cu faptele, operele lor scrise sau inscrise in memoria vie a istoriei. Sa fim recunoscatori mai ales fata de eroii, martirii nostri din decembrie 1989, si toti cei care au patimit in temnite si grele incercari, prin a caror jertfa rasadita in jertfa lui Hristos – luand si ei asupra-le suferinta unui neam intreg. Ne aflam in zorii libertatii noastre. Sa nu uitam sa pastram mereu in memorie relele de care am suferit ca sa nu se mai repete; iar sarmanii autori ai relelor, printr-o cainta sincera, sa se intoarca ei insisi la recunostinta. Evanghelia ne spune ca Mantuitorul a zis vindecatorului recunoscator: Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mantuit (Luca XVII, 19). Daruieste-ne, Doamne, si noua, aceasta credinta mantuitoare a recunostintei.
Ce-ar mai fi de adugat?!
Duminica dupa Botezul Domnului
February 25th, 2010
Si Iisus, auzind ca Ioan a fost intemnitat, a plecat in Galileea. Si parasind Nazaretul, a venit de a locuit in Capernaum, lânga mare, in hotarele lui Zabulon si Neftali, ca sa se implineasca ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: “Pamântul lui Zabulon si pamântul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; Poporul care statea in intuneric a vazut lumina mare si celor ce sedeau in latura si in umbra mortii lumina le-a rasarit”. De atunci a inceput Iisus sa propovaduiasca si sa spuna: Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor.
Pericopa evanghelica urmeaza evenimentului Botezului Domnului precum si intreitei Sale ispitiri. Mantuitorul pleaca in nordul Galileii in tinuturile lui Zabulon si Neftali acolo unde locuiau si populatii pagane. El aduce lumina invataturii sale in aceste tinuturi care “stateau in intuneric si in umbra mortii”. Aceasta lumina ne aduce aminte de prima zi a creatiei cand Dumnezeu creaza lumina. Lumina invataturii Mantuitorului re-naste lumea, o re-creaza.